Dan Petrescu și episodul Rapid 2003: când palmaresul de jucător nu garantează succesul pe bancă
În fotbalul românesc există povești care, deși au durat doar câteva luni, continuă să fie invocate de suporteri și specialiști pentru lecțiile subtile pe care le oferă despre management, chimie de vestiar și presiunea rezultatelor. Unul dintre aceste episoade rămâne mandatul improbabil al lui Dan Petrescu la Rapid București, început în decembrie 2003 și încheiat după numai șase partide – două victorii, două egaluri și tot atâtea înfrângeri. Pentru o echipă care tocmai câștigase titlul cu Mircea Rednic, bilanțul a fost catalogat rapid drept dezastruos, iar despărțirea inevitabilă. La aproape 22 de ani distanță, cei implicați încearcă încă să explice cum o mutare ce părea inspirată pe hârtie s-a transformat într-un fiasco comentat și astăzi.
Un pariu riscant al lui George Copos
Contextul numirii lui Dan Petrescu pe banca giuleștenilor a luat prin surprindere lumea fotbalului. Patronul George Copos, recunoscut pentru decizii tranșante, voia un „șoc”-terapie care să împingă Rapidul spre un joc și mai spectaculos și, eventual, spre o dublă continentală de succes. În plus, imaginea impecabilă a fostului fundaș al „Generației de Aur” și experiența căpătată în Anglia păreau garanții suficiente pentru vestiar și tribune. Însă realitatea din Giulești s-a dovedit mult mai complicată: suporterii nu s-au regăsit din primul moment în discursul lui „Bursucul”, iar un locker-room obișnuit cu metodele lui Rednic a resimțit schimbarea de stil ca pe o smucitură.
Un bilanț greu de digerat
Rezultatele au venit greoi. După o promisiune de fotbal ofensiv, Rapidul lui Petrescu a părut șovăielnic, fără claritate la finalizare și cu gafe costisitoare în defensivă. Fostul oficial rapidist Constantin Zotta a rememorat recent, în podcastul lui Silviu Tudor Samuilă, cât de bulversant a fost șirul de meciuri mediocre: „Aveam lot de campioană, eram la un punct de primul loc, dar conexiunea dintre antrenor și jucători nu s-a creat”. În ciuda speculațiilor că anumite nume-cheie ar fi „lucrat” din interior pentru demiterea tehnicianului, Zotta respinge teoria: „Nu cred că l-au lucrat. Cei mai mulți aveau contract cu Giovanni Becali și știau cât de mult își dorea Giovanni ca Dan să reușească”.
Totuși, plecarea lui Rednic la doar o jumătate de sezon după titlu – „o demitere total nedreaptă”, subliniază Zotta – a zdruncinat ierarhiile interne. Rapidul a pierdut coerența din teren, iar atmosfera din tribune, recunoscută ca forță motivațională, s-a răcit vizibil.
Stilul de joc, mărul discordiei
Dacă Zotta vorbește despre lipsa „mixului” cu jucătorii, fostul căpitan Vasile Maftei merge mai departe și pune degetul pe rană: filosofia de joc a noului antrenor. „Rapid era obișnuită cu fotbal ofensiv, posesie, multe ocazii. Dan Petrescu voia un stil direct, forță, intensitate fizică. În pregătiri s-a tras mult, iar accidentările s-au înmulțit”, a explicat Maftei pe podcastul lui Costin Deșliu. În mod ironic, exact peluza care odată îl ovaționase ca jucător la Steaua i-a întors spatele în Giulești, considerându-l poate prea rigid, poate prea distant.
În numai două luni, Petrescu a înțeles că reputația din teren nu se transferă automat pe banca tehnică, mai ales când ADN-ul clubului nu se potrivește cu șablonul tactic impus. În acea iarnă tumultuoasă, Rapid s-a trezit fără un plan B coerent și fără impulsul moral pe care îl dobândise sub Rednic.
Presiunea tribunei și dinamica agenților
O altă piesă în puzzle a fost relația cu Giovanni Becali, impresarul-forță al epocii. Mulți dintre titularii rapidiști aveau contracte gestionate de firma acestuia, iar sprijinul logisitic pentru Petrescu părea asigurat. Cu toate acestea, fanii au văzut în numirea lui „Bursucul” o manevră a impresarului, ceea ce a adăugat suspiciune și tensiune. Sprijinul lojei nu a compensat lipsa de conexiune de la peluză; iar în Giulești, galeria dictează adesea pulsul echipei.
Pe de altă parte, presa specula că diferențele salariale și clauzele contractuale negociate la cererea lui Petrescu ar fi creat frustrări în vestiar. Oficial nimeni nu a confirmat, însă neîncrederea crescândă se reflecta în limbajul corporal de pe teren: pase ezitante, proteste la schimbări și rictusuri de nemulțumire pe fețele veteranilor.
Rapid după Dan Petrescu: răni, lecții și reconstrucție
În martie 2004, aventura se încheia subit. Rapid și Petrescu își strângeau mâna, iar drumul lor comun rămânea un paragraf stingher în istoria clubului. La acea vreme, George Copos declara că „un antrenor mare se vede când face față presiunii”, insinuând că fostul internațional nu reușise să gestioneze așteptările. Rapid a mers mai departe, însă urma eșecului s-a simțit în clasament: titlul a fost irosit, iar suporterii au rămas cu gustul amar al unei promisiuni neîmplinite.
Pentru Dan Petrescu, totuși, experiența a fost începutul unui șir de reinventări. A trecut pe la Sportul, Urziceni, Kuban Krasnodar, Dinamo Moscova, Jiangsu Suning, Kayserispor și, cel mai fructuos, la CFR Cluj, unde avea să câștige cinci titluri și să aducă în Gruia milioane de euro din cupele europene. Ironia sorții face ca, în 2025, exact „Bursucul” să fie cel care vânează din nou grupe europene, de data aceasta cu Paksi SE în vizorul turului preliminar din Europa League.
Ce a rămas din iarna lui 2003–2004
Privind înapoi, fostul fundaș al naționalei pare să fi găsit două concluzii: adaptabilitate și comunicare. Dacă la Rapid i-au lipsit, la CFR le-a transformat în atuuri – a învățat să lucreze cu vestiare complexe, să explice obsesiv fazele fixe și să accepte compromisul estetic în favoarea unui fotbal pragmatic. Fostul patron George Copos, retras între timp din prim-plan, a recunoscut într-un interviu din 2019 că aducerea lui Petrescu a fost un pariu personal „asumat, dar poate prea grăbit”.
Pentru suporterii rapidiști, episodul a devenit un reper atunci când se discută despre „cât de mult contează spiritul Giuleștiului”. Trofeele cucerite ulterior, sub Răzvan Lucescu sau Cristi Bergodi, au demonstrat că succesul vine atunci când antrenorul, jucătorii și tribunele bat în același ritm.
Lecția pentru antrenorii debutanți
Povestea lui Dan Petrescu la Rapid rămâne un caz-școală pentru tehnicienii aflați la început de drum: nu e suficient să vii cu un CV impresionant de jucător și cu idei moderne; trebuie să citești cultura clubului, să captezi vestiarul și, mai ales, să câștigi publicul. În fotbalul românesc, unde emoția bate adesea rațiunea, aceste ingrediente pot cântări mai mult decât o diagramă perfectă de pressing.
Astăzi, când „Bursucul” vorbește despre obiectivele CFR-ului, o face cu lecțiile Giuleștiului bine sedimentate: abordează cu prudență relația cu suporterii, își securizează rapid liderii din vestiar și nu mai încearcă schimbări bruște de ADN. Iar dacă vreo voce contestă jocul mai puțin spectaculos al feroviarilor, tehnicianul răspunde cu un zâmbet amar: „Știu ce înseamnă să fii judecat după șase meciuri”.
O poveste încă vie
În final, „misterul” eșecului din 2003-2004 poate fi rezumat într-un cuvânt: incompatibilitate. O incompatibilitate între stil și tradiție, între așteptări și realitate, între o galerie vulcanică și un antrenor aflat în căutarea propriei identități tactice. Rapid – clubul vitezei, al entuziasmului ofensiv – nu era pregătit să accepte un fotbal bazat pe forță și tranziții rapide. Iar Dan Petrescu, la rândul său, nu putea renunța la principiile care îl definesc.
Poate tocmai de aceea povestea continuă să fascineze: pentru că, în spatele statisticilor seci, se află destine umane, ambiții și orgolii care nu au găsit, vreme de câteva luni de iarnă, un punct comun. Și, mai ales, pentru că ne reamintește că în fotbal – ca și în viață – unele parteneriate pur și simplu nu sunt menite să dureze, oricât de promițătoare ar părea la început.
Leave a Reply