Teroare cu ușile închise: Florin Prunea și umbra Securității. „E imposibil să nu fi avut dosar!”
Florin Prunea, fostul mare portar al echipei naționale a României și component al „Generației de Aur”, a fost de-a dreptul șocat să afle, în direct, în cadrul emisiunii iAMsport LIVE, că în arhivele CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) nu există niciun dosar pe numele său. Un fapt greu de acceptat pentru cineva care, în perioada comunistă, avea o expunere internațională, statut de subofițer și o rudă care fugise în străinătate – toate elemente care, în mod normal, atrăgeau imediat atenția Securității.
Florin Prunea: „Este imposibil să nu existe un dosar pe numele meu!”
Fostul portar, acum în vârstă de 56 de ani, nu doar că nu a negat posibilitatea de a fi avut un dosar, dar chiar susține cu tărie că este imposibil să nu fi existat. În dialogul cu jurnalistul Costin Ștucan, Prunea a reacționat prompt:
„Că nu sunt informator. Dar n-au cum să nu fie dosare. Eram subofițer, eram fotbalist, n-avea cum să nu fie dosar. Dar eu cred că în momentul când au venit minerii la București…”
Această trimitere la „venirea minerilor” sugerează că Prunea crede că o parte dintre arhivele sensibile au fost distruse sau „curățate” în momentele de haos care au urmat Revoluției din 1989 – o teorie susținută și de alți foști sportivi, artiști sau jurnaliști care nu și-au găsit niciodată dosarele personale, deși contextul istoric o impunea.
„M-au luat pe mine și pe sora mea!” – Prunea și întâlnirea cu Securitatea
Unul dintre cele mai cutremurătoare momente povestite de Prunea a fost arestarea sa și a surorii sale de către Securitate, la scurt timp după ce unchiul său a reușit să fugă în Italia. În acele vremuri, fuga unei rude în străinătate echivala cu o vină colectivă în ochii regimului comunist. Nu doar fugarul era vizat, ci și întreaga familie rămasă în țară.
„După ce a plecat unchi-miu, la două zile, ne-au luat și pe mine, și pe sor-mea. Eu eram într-o cameră și ea în alta. Și auzeam cum țipă la ea și ea plânge.”
Fostul portar își amintește cu durere acel moment, iar vocea i se schimbă când rememorează cum sora lui era interogată agresiv în camera alăturată. Nu știa că telefonul îi era ascultat, iar un simplu apel din Italia – făcut de unchiul său – l-a pus imediat pe radarul serviciilor de securitate. Deși totul s-a întâmplat înainte de 1989, amintirile sunt încă vii, încărcate de emoție și teamă.
„Pe mine, într-adevăr, m-a sunat când a ajuns în Italia, nu știam că sunt ascultat. Știa că trebuie să vin cu Dinamo în Italia și i-am zis să vină la mine, la hotel. Dar ce au avut cu sor-mea?”
Întrebarea retorică spune multe despre cât de nedrept și arbitrar funcționa sistemul represiv. Vinovăția prin asociere era una dintre cele mai cinice metode prin care regimul controla și teroriza populația.
Privilegiile unui fotbalist în Epoca de Aur: libertate cu prețul supravegherii
În perioada comunistă, a fi sportiv de performanță aducea anumite beneficii: călătorii în străinătate, acces la valută, posibilitatea de a vedea „dincolo de Cortina de Fier”. Dar toate aceste privilegii nu veneau gratuit. Cei care ieșeau din țară erau atent monitorizați, însoțiți de ofițeri, obligați uneori să scrie rapoarte sau declarații la întoarcere. Mulți sportivi au fost, fără voia lor, transformați în pioni ai unui sistem care jongla cu libertatea și frica.
„Sigur există un dosar, am ieșit din țară. N-are cum să nu fie”, insistă Prunea.
El face parte dintr-o generație de sportivi care nu aveau cum să nu fie „interesanți” pentru Securitate. Erau tineri, vizibili, aveau contacte externe și uneori ajungeau să cunoască personalități importante. Tocmai de aceea, în arhivele CNSAS s-au găsit de-a lungul anilor dosare ale unor fotbaliști, antrenori sau arbitri, unii dintre ei cu statut de colaboratori, alții doar monitorizați.
Dosarele care au ars sau au dispărut
Florin Prunea nu este singurul care suspectează că dosarul său a fost ars sau sustras intenționat. După căderea regimului Ceaușescu, în decembrie 1989, au existat mai multe momente în care s-a încercat distrugerea unor documente compromițătoare. Se știe cu certitudine că, în perioada ianuarie-iunie 1990, au fost distruse mii de dosare, fie prin ardere, fie prin mutare în locații secrete.
De asemenea, mai mulți foști angajați ai Securității au fost suspectați că și-au „curățat” urmele, iar în unele cazuri, persoane cu legături importante au beneficiat de acoperire politică pentru a-și face dosarele să dispară.
Costin Ștucan a completat discuția, aducând în atenție o realitate dureroasă:
„Oricum am auzit că în basculantele alea erau și nume grele din sport.”
Este o referire la transporturile de saci cu dosare către gropi de gunoi sau incineratoare, un episod rușinos care aruncă umbre lungi asupra modului în care a fost gestionată tranziția către democrație.
Memoria unei generații care a trăit cu frică
Florin Prunea este doar unul dintre zecile – poate sutele – de sportivi români care, deși au reprezentat țara la cel mai înalt nivel, au trăit o viață dublă: pe de o parte, gloria stadionului, pe de altă parte, suspiciunea și controlul. Fiecare plecare în străinătate era o combinație de speranță și spaimă. Un cuvânt spus greșit, o întâlnire nepermisă, un apel telefonic neanunțat – toate puteau însemna sfârșitul carierei sau mai rău.
Pentru mulți dintre ei, dosarele Securității sunt singurele marturii scrise ale acestei traume colective. Iar lipsa unui astfel de dosar, în cazul lui Prunea, nu e o alinare, ci un motiv în plus de îngrijorare – pentru că înseamnă că adevărul s-ar putea să fi fost ars, ascuns sau manipulat.
Concluzie: o rană deschisă în istoria sportului românesc
Povestea lui Florin Prunea nu este doar o mărturie personală, ci și un semnal de alarmă. Arhivele CNSAS sunt incomplete, iar istoria recentă a României încă mai are goluri dureroase. Fără dosare, fără adevăruri asumate, memoria colectivă rămâne fragmentată.
Prunea, cu voce calmă dar hotărâtă, nu cere compensații. Nu cere scuze. Ceea ce pare să ceară, însă, este recunoaștere și adevăr. Pentru el, pentru sora sa, pentru generația care a crescut între glorie sportivă și frică instituționalizată.
Leave a Reply