Prin fulguiala florilor de cireș, băiatul cu fular alb-vișiniu trage sacadat din țigară, până răzbește nervos spre singura bancă întreagă de pe alee. Din blugii „trei sferturi” scoate telefonul ca pe-o cartelă de învoire a lui Dumnezeu în Giulești, pentru o seară de aprilie: „AI, desenează cum era lumea în 2007!”. Mâine împlinește 18 ani. Inteligența artificială e obligată măcar la un răspuns, în dar de majorat.
Încă de dimineață, fularul l-a ars pe gât. Albul și vișiniul la un loc, galerie întreagă de febră și griji înainte de FC Hermannstadt – Rapid în semifinalele Cupei României. Au trecut 18 ani de când n-au mai cucerit un trofeu giuleștenii. El n-a prins asta în timpul vieții lui. Iar acum nici măcar galerie întreagă nu mai e: divorțul Corsicanu – Bocciu l-a făcut pe Șumudică bulgăre de zăpadă între două flăcări rostogolite. Pe Dan Șucu, patron de jar în fața depozitului cu mobilă. Aprig majorat, mistuitoare noapte dinspre Sibiul tuturor speranțelor…
„AI, desenează cum era lumea în 2007!”. Fruntea telefonului se inundă gradual potrivit algoritmilor lumii lui, de băiat cu fular alb-vișiniu, la 18 ani fără o noapte: steagul Uniunii Europene în care România intra atunci, chipul lui Nicolae Dobrin, șăgalnic până și în anul plecării, primul iPhone se lansează, Mauritania e ultima țară din lume care incriminează sclavia, Elodia dispare…
:format(webp):quality(80)/https%3A%2F%2Fwww.prosport.ro%2Fwp-content%2Fuploads%2F2025%2F04%2Fgalerie-rapid-la-sibiu-scaled.jpg)
Iar pe cealaltă jumătate de ecran, suficient cât să încapă și-o inimă, și-o rană, și-o locomotivă, se vede stadionul Timișoarei, cu 40.000 de oameni în el. Rapidul bate Poli și Cupa României e ridicată spre cer. 2007. Săpunaru, rezervă neutilizată, ca și-acum. Președintele Viorel Moldovan, de azi, intrat pe teren ultimele 8 minute. Tabela cu 0-2, goluri Buga și Zicu, între ei plânge de fericire Măldărășanu. Antrenorul lui Hermannstadt de-acum. Fularul se strânge mai tare pe gât. „AI, câștigăm Cupei României anul ăsta?”. Ar fi primul trofeu trăit.
Dar s-a închis telefonul. Încă nu s-a inventat alimentarea bateriei cu jar de rapidist la 18 ani. Încă nu. Încă.
Supersonice sibiene contra unor praștii tremurânde din Capitală
Pe „Municipalul” plin din Sibiu, avem Marius versus Marius la antrenori, Șumudică de azi al Rapidului și Măldărășanu despre care scriam aici că are multiple argumente să fie viitorul tehnician al Rapidului. Foști coechipieri în Giulești. Acum, mijlocașul a zidit remarcabil, aproape de nicăieri, un FC Hermannstadt periculos mai mereu. Atacantul a strunit un Rapid încâlcit de Lennon și l-a dus în play-off. E și meciul lor, fără îndoială, cu orgolii și dinți scrâșnind sub îmbrățișare.
Giuleștenii se năpustesc în jumătatea lui Muțiu, titularul surpriză din poartă, dar baloanele haotice alternează pe sus de parcă mingea frige și țopăie în uleiul încins al visului prea vechi de cupe europene pentru ei. Koljic trage tare aiurea, voleu din marginea careului. Are mai multe de pierdut Rapid și asta se simte. Da, frige mingea rău! Degeaba Onea și Borza o șterg cu alura jucătorilor de rugby pentru auturi dese bătute lung și degeaba.
Tiago Goncalves valsează în flancul stâng al lui Hermannstadt, centrarea îl prinde stângaci pe Pașcanu, sub traiectorie, iese Aioani să strângă unghiul și Biceanu trage în vinclu, dar pe exteriorul barelor! Minutul 8, se reconfirmă încântătorul profil de vitriol al acestei echipe sibiene care macină și tot schimbă direcțiile pentru a șfichiui fix când ești convins că lâncezește mai adânc.
Și același Goncalves, pe același scenariu, semnează pentru asta! Diagonală Balaure din tușa dreaptă, lusitanul vine să pună excelent latul, din prima, un 1-0 la nici jumătatea reprizei! Diagonalele vișinii au fost până acum pietre trimise năuc din praștii, Hermannstadt a replicat cu supersonice: punct ochit, punct lovit.
Cine, când și cum a stors Rapidul de viață tocmai la meciul sezonului?
De aici, o frică rece învăluie parcă strașnic toate liniile Rapidului. Nimic nu se vede, nimic nu iese. Lângă „fonfleul” lui Koljic se adaugă o lovitură liberă din zonă foarte bună, trimisă de Petrila previzibil ca direcție și slab din toate punctele de vedere. Drumul spre execuție i-a fost extremei o Golgotă întreruptă de oftaturi inexplicabile. Bilanțul: două șuturi spre poartă, niciunul pe poartă, toată repriza!
Cum să te apropii măcar ca să apuci un trofeu când ai degetele încleștate și ochii închiși de o teamă fără înțeles? Șumudică declara la conferința premergătoare semifinalei: „plecăm cu șansa a doua”. De ce asta? Ce să trezească și cui? Sau chiar a trântit un adevăr contraproductiv pe umerii unui prim 11 propriu care are media de vârstă cu aproape 5 ani mai mică decât a adversarului?!
Până și tentativele de presing giuleștean sunt sufocate de o emoție toxică. Unde-i clarviziunea lui Christensen? Dar exuberanța lui Dobre, astăzi doar nervos, când el era numai nerv? Mingea alunecă în circuite sterile, tactica lui Măldărășanu irită și indispune fiecare frântură vișinie. Sibienii încolțesc la centimetru și împing în eroare, om cu om, un Rapid cutremurat.
Ivanov presează la Aioani și apoi aleargă în propria jumătate, aproape de careu, ca să recupereze eficient. Faza-simbol pentru blazonul gazdelor, vârtej și atitudine, pe când blazonul Rapidului e blazare și spaimă.
All-in cu două vârfuri pentru Șumudică, împotriva unor stoperi de 37 de ani
Acum o lună, Șumudică semna cu agenți pentru spațiul fotbalului arab, după cum am dezvăluit aici. Acum e nevoie să scoată cumva nisipul din ochii fotbaliștilor Rapidului și să devină șeicul propriului destin afectiv, fixând pasul decisiv spre trofeu în casa pe care spune că o iubește. Pornește all-in de la vestiare, semn de curaj care să declanșeze și-n iarbă ceva similar: iese Kait, intră Burmaz. Două vârfuri. Dar tot Hermannstadt leagă două cornere și un șut al lui Murgia: departe de gol, însă perforând din nou structura alb-vișinie.
Culmea, și posesia din prima repriză, cam singurul atu, deși fără finalitate, al Rapidului a dispărut. Nu știi dacă prin renunțarea la un mijlocaș sau din cauza fricii acutizate. Oaspeții se chinuie, încearcă să pulseze măcar din faze fixe, un corner e interpretat rău de Muțiu, dar nici cu poarta goală nu apare simplitatea lucidității: Petrila eșuează într-un voleu din lateral, deși e singur în careu. Burmaz recuperează însă șutul de pe ax e mult peste transversală.
Măldărășanu face trei schimbări în minutul 67, simte că trebuie să taie orice urmă de speranță îndrăznită pentru Rapid. Echipa cu cel mai mare fond de salarii din Superliga e blocată oricum, până aici, relativ lejer, de o echipă cu doi stoperi, Stoica și Găman, având 37 de ani fiecare.
Speranță neașteptată, eliminare meritată. Jos pălăria, Marius Măldărășanu!
Pe contră, nou intratul Buș trage din prima în barajul la disperare al apărătorilor rapidiști, apoi prinde un voleu la câțiva centimetri de bară, din respingere, cu Aioani spectator. Cea mai mare ocazie a meciului. Neguț nu ajunge la centrarea frumoasă a lui Balaure, pe sub care Pașcanu a plutit stângaci (încă o dată).
Intră Micovschi și Gojkovic, ies Keita și Dobre. Iar Pașcanu e mult mai util în atac. Devine pivot de ocazie, preia bine pe piept spre Christensen. Nordicul trage din drop, bara dreaptă aruncă mingea în spatele lui Muțiu, prăbușit în plonjon, și ajunge la Burmaz care o împinge în plasă. Minutul 85, e 1-1, și la un singur minut distanță Buș îl ridiculizează pe Ciobotariu dar trimite pe lângă poartă, agonizant!
Arbitrul dictează 4 minute de prelungiri. În ultimul dintre ele, la capătul unui corner, Murgia trage din careu. Aioani respinge în față, puțin lateral, de unde Sergiu Buș lovește simplu. Și meritat. Așa cum s-a calificat, până la urmă, FC Hermannstadt în finala Cupei României.
„AI, când o să câștige Rapid următorul trofeu?”
După un centenar care la nivel de performanțe a trecut ca trenul prin gară, băiatul de majorat, cu fular alb-vișiniu și țigara aproape stinsă prin fulguiala florilor de cireș așteaptă măcar un răspuns. Bezna de aprilie îi înghite pașii porniți din blugii „trei sferturi”, prin București, departe de Sibiu. Cu o ultimă răsuflare, brusc se redeschide singur iPhone-ul. Pentru doar 18 secunde. Și nu-mi spuneți că nu se poate, în 2007 câți credeam în iPhone?!
„AI, când o să câștige Rapid următorul trofeu?”. O geacă albastră de mii de euro, un contur de patron în Serie A, un deget mijlociu dus la buze spre peluza rivală și tribunele dărâmate acum ale stadionului Timișoarei: toate se amestecă nervos pe ecran, timp de doar 18 secunde.
Când mâine faci 18 ani, mai nătângi decât inteligența artificială sunt doar cei care cred, natural, că vei uita și-apoi vei renunța. Ei nu știu că la 18 ani fără o noapte viața ta întreagă e un Giulești. Și că plânsul tău vișiniu, pe singura bancă întreagă, limpezește și ascute nădejdea curată până la Dumnezeu: oricâți șumudici ar brava ipocrit și oricâte finale se vor mai rata pe Pământ.
Leave a Reply