Starul Universității Craiova, pus în fața unei alegeri cumplite, după ce Dinamo i‑a întins pe masă un contract mult mai avantajos!
În primii ani de după Revoluție, când leul încă își căuta echilibrul iar dolarul era monedă de referință pentru orice fotbalist care voia un trai decent, Gică Craioveanu își făcea debutul timid în fotbalul mare. Crescut în spiritul Olteniei, „Grande” a ajuns în Capitală pentru un trial organizat de echipa națională B, iar acolo a fost remarcat instant de oamenii influenți ai lui Dinamo. Președintele de atunci, Ion „Sfinxul” Ionescu, nu a stat pe gânduri și i‑a făcut o ofertă greu de refuzat: 15 000 de dolari pe an! Pentru vremurile de la începutul anilor ’90, suma era amețitoare – propulsându‑l automat în categoria celor mai bine plătiți jucători din România.
În contrast, Universitatea Craiova, club aflat în plină reconstrucție după anii de glorie din ’80, nu putea pune pe masă decât 1 000 de dolari anual, plus promisiunea că va fi lăsat „liber” să se dezvolte. Diferența era astronomică: practic, Dinamo îl plătea de cincisprezece ori mai bine. Și totuși, decizia luată de puștiul de 23 de ani avea să devină legendă.
„Nu m‑au interesat banii”
Invitat recent în podcastul lui Costin Deșliu, Craioveanu a rememorat momentul în care a spus „nu” celui mai titrat club al țării: „Domnul Ian a venit la mine și mi‑a pus contractul pe masă. 15 000 de dolari! Nu vă imaginați ce însemna suma asta în 1991. Dar ceva mă ținea departe. Parcă auzeam tribuna din Bănie strigându‑mi numele. Ilie Balaci, care mă crescuse ca pe propriul copil, m‑a luat deoparte și mi‑a zis: «Alege cu inima, Gicule. Nu te uita la bancnote, că ele se ard repede».” Așa se face că olteanul a renunțat la siguranța financiară oferită de Dinamo în favoarea unei vieți trăite sub culorile alb‑albastre.
Contextul fotbalului românesc
Pentru suporterii mai tineri, povestea poate părea neverosimilă. Azi, un jucător de rotație din Superligă semnează fără să clipească la sume între 10 000 și 20 000 de euro pe lună, iar bonusurile depășesc ușor 100 000 la un titlu câștigat. În anii ’90, însă, pasul de la amatorism la profesionism era încă firav. Banii se scurgeau greu din sponsorizări, iar majoritatea cluburilor depindeau de sprijinul primăriilor sau de ceea ce mai rămânea de la uzinele combinatelor locale.
Dinamo București, cu sprijinul MAI, își permitea extravaganțe. Universitatea Craiova, în schimb, trăia din talentul pepinierei și din pasiunea unei regiuni întregi. Iar Gică Craioveanu a devenit rapid simbolul acestei filosofii: puțini bani, dar maximum de suflet.
Ascensiunea lui „Grande”
Debutul oficial pe „Ion Oblemenco” a venit într‑o duminică toridă de august. Tribuna a aplaudat fiecare atingere a mingii, iar Craioveanu, emoționat, a oferit două assist‑uri în victoria cu 3‑1 împotriva rivalilor din Târgu Jiu. Peste doar un sezon, Oltenii cucereau Cupa României, iar atacantul originar din Filiași înscria golul decisiv în sferturi, după o cursă de 60 de metri. Imaginea lui, fluturând steagul cu leul alb‑albastru, a făcut înconjurul țării și a cimentat relația specială cu fanii din Bănie.
Transferul în Spania
În 1995, performanțele i‑au adus transferul la Real Sociedad, pentru 1,8 milioane de dolari – sumă record pentru Universitatea la acea vreme. Deși a plecat, Craioveanu nu a uitat niciodată de unde a pornit. „În Spania mă tot întrebau de ce n‑am rămas la Dinamo, că aveam viața rezolvată în București. Le explicam că, oriunde merg, rămân fiu al Olteniei. Nu e vorba de patriotism local, ci de identitate”, declara el, în 1997, pentru cotidianul „Marca”.
Dragostea fanilor
Chiar și după retragere, Craioveanu revine la meciurile Universității ca un suporter oarecare: cumpără bilet, intră pe poarta 2, salută stewarzii și se oprește să facă poze cu puștii care‑i recită golurile de pe YouTube. „Grande” este invitat constant la emisiuni locale, la evenimente caritabile și la lansări de echipament. În 2023 a donat tricoul cu care a marcat primul gol în Primera División pentru reabilitarea centrului de copii și juniori de la Ișalnița.
Prietenia cu Mihai Rotaru
Deși e apropiat de actualul patron, Mihai Rotaru, Craioveanu nu s‑a aruncat spre postul de antrenor principal. „Mi‑ar plăcea să antrenez cândva la Craiova, dar nu vreau să vin doar pentru că sunt Gică. Vreau să fiu pregătit, să merit banca tehnică”, mărturisește el. Surse din club spun că, în două rânduri, Rotaru s‑a gândit să îi dea șansa, însă contexte de moment – play‑off‑ul și lupta la titlu – au impus soluții cu experiență. Totuși, „Grande” rămâne pe lista scurtă pentru roluri de manager sportiv sau coordonator al academiei.
Între timp, Universitatea își pune speranțele în Mirel Rădoi, antrenorul care a impresionat la naționala U21 și care a preluat recent ștafeta. Rădoi are un obiectiv clar: titlul. Cu un lot tânăr, dar valoros, presărat cu stranieri promițători și cu revenirea lui Alex Cicâldău din Arabia Saudită, oltenii pregătesc atacul decisiv la coroana internă. Pentru Craioveanu, numirea lui Rădoi e o dovadă că echipa se maturizează: „Mirel e ordonat, cere disciplină. Exact ce lipsea uneori când eram jucător – acel mix de entuziasm și rigoare.”
Morala poveștii
Peste trei decenii, suma de 14 000 de dolari „pierdută” poate părea un moft, însă ea ilustrează un principiu rar întâlnit astăzi: loialitatea față de spiritul unei comunități. Într‑un fotbal globalizat, dominat de clauze, agenți și investiții private, povestea lui Craioveanu ne amintește că pârghia decisivă nu este mereu financiară. Dinamo a obținut, în acel sezon, locul doi și un parcurs european decent, dar a ratat ocazia de a‑l transforma pe „Grande” în simbolul său. Universitatea, deși confruntată cu dificultăți economice, a câștigat un idol pe viață.
Concluzie
La 55 de ani, Gică Craioveanu rămâne exemplul viu al alegerii cu inima. Dincolo de cifre și trofee, moștenirea sa se măsoară în modul în care stadionul se ridică în picioare când intră pe gazon la meciurile de gală. Și, poate peste ani, când Mirel Rădoi va ridica trofeul de campion, ne vom aminti că totul a început cu gestul unui tânăr oltean care a spus: „Prefer să câștig mai puțin decât să fiu nefericit.” Aceasta este adevărata victorie: să rămâi fidel propriei fericiri.
Leave a Reply